Am fost ieri în Mall. Nu contează care…în fond, toate sunt la fel. Pentru câțiva pați am încercat să privesc totul cu ochii unuia care vede Mall-ul pentru prima dată și… m-am speriat. Mie îmi e clar. Se poartă superficialitatea….și prostia. Mă scuzați pentru ascuțimea cuvintelor, dar după 20 de minute acolo, tot căutând un cadou pentru o prietenă, mi-am dat seama ca “I’m an alien in Mall”. Și ca nu o să mă pot adapta niciodată comunității acesteia. In primul rând, la noi, Mall-ul este un fel de CatWalk pentru domnișoarele platinate și siliconate, în a căror privire vezi transparența creierului nesupus efortului citirii nici măcar pe etichetele cremelor de față. In al doilea rând, out-fit-urile (xeroxate) de pantofi/cizme cu tocuri interminabine, strech negri și fustițe fucsia, puse în război cu bluzițe care imită leopardul sunt de-a dreptul formule fatale de ucidere lentă și dureroasă a retinei. Ce să-i faci? E un mister pentru mine dacă e la moda lipsa de bun gust sau lipsa bunului gust se justifică prin modă. In orice caz, se pare că pițipongeala asta devine o rețetă aplicată tot mai des pe meleagurile noastre mioritice. Mall-urile au înlocuit centrele culturale sau cenaclurile, glossy-urile au înlocuit cărțile, iar limba română suportă un jalnic proces de transformare, supusă fiind fenomenului de pisicizare. Exemplu: „Imi cumpăr o bluză” a devenit „Mi-auuuuuuuu o bluzițăăăăă!” „Imi cumperi o bluză?” a devenit „Mi-eeeeiiii o bluzițăăăă?” „Mi-a cumpărat o bluză” a devenit „Fatăăăă, mi-aaaaa luat o bluzițăăăă!” „A admira o bluză” a devenit „Vaaaaaai, ce bluzițăăăăăă!” “Mulțumesc” a devenit „Mersiiiiii”… Dacă ai nervi tari și timp de pierdut, o să observi că în jur se aude o mieunare prelungă a fiecărui cuvânt românesc, împodobit cu inflexiuni rugătoare și enervante. Si toate acestea pe fondul lărgirii și întăririi relațiilor interpersonale…pentru că, vorba aceea, peste tot auzi numai adresări pline de amor (ele între ele, ele către ei, ei către ele, ei între ei)….precum iubita, iubitule, iubire, iubițel, iubirel, iubițică, iubirică….ceea ce, la urma urmei…îi/le scutește de situația jenantă în care nici nu-și amintesc numele celui căruia i se adresează.