Când copiii ne dau lecții cu blândețea pe care n-o mai găsim în noi

Când copiii ne dau lecții cu blândețea pe care n-o mai găsim în noi

Presimt că-mi va fi tare greu să scriu articolul acesta, însă îmi tot vine în minte ceva ce am auzit demult, acum multe, multe capitole deja trăite din viața mea. Cineva mi-a spus, cândva: “scopul spovedaniei nu este acela de a te duce tu să-i poveștești preotului ce ai făcut. Pe preot nu-l interesează, iar Dumnezeu deja știe… Scopul spovedaiei este acela de a te mărturisi, de a trăi momentul de umilință și regret pentru faptele tale. Prin umilința recunoașterii unei fapte grele, obții iertarea”. Da, m-au urmărit adesea cuvintele acestea, iar aseară mi-au reîncolțit în minte, ca o sămânță neudată, dar rămasă acolo, în pământul gândurilor.

Abia așteptam să vină, ieri, Cristi de la serviciu. Sunt zile în care îmi e greu, tare greu cu cei mici, acasă. Frumos, dar greu – mai ales când afară plouă, când Ioana e o zvârlugă care vorbește – Doamne, cât vorbește! – iar Bogdi nu poate dormi. Nu înțeleg cu cine o semăna fii-mea de vorbește atât de mult, că eu aș putea tăcea zile în șir fără să am vreo apăsare. Și cu cine o semăna de se foiește tot timpul, de parcă are rumeguș în dres. Cert e că, uneori, îl aștept pe omul meu – plecat doar de dimineață – mai ceva ca atunci când era plecat în misiuni câte trei luni, iar ieri, când în sfârșit a venit și am încropit o conversație de oameni mari, în care nu mai simțeam că îmi crește păr pe limbă de la câte personaje de poveste interpretez – Ioana a început să mă cheme, din nou, la lego. Am zis un nu hotârât, aproape răstit, moment în care artista mea s-a întors dramatic, gata pregătită să joace un suspin prelung. În momentul în care a intrat în rolul de năpăstuită a sorții, s-a întors ca tornada și a dat să fugă, fără să știe că în spatele ei era ghemotocul de frate-su, care i-a devenit umbră și bălește după ea precum câinele lui Pavlov. Buf, trosc, tornada Ioana l-a trântit Martinel – încă nu chiar foarte stăpân pe picioarele lui, iar micul buldozer a căzut cu capul de parchet cu un pocnet susținut.

Ioana – s-a speriat. Eu – am zis că mi s-au tăiat picioarele. Cristi – a sărit ca un arc. În momentul acela s-a dezlanțuit urgia. Am certat-o pe Ioana cum nu cred că am făcut-o vreodată. Simțeam că îmi pocmesc urechile, că nu știu ce să îi fac să o văd că stă locului și ea zece minute. În fine… nu detaliez. De la râs la țipete e un fir subțire, adesea. Prea subțire. La fel și de la calm, la culmea nervilor.

Când s-au potolit lucrurile, fiecare din noi – ăștia mari, cu nervii scurți – ne-am luat câte un copil și i-am dus la culcare. Eu am luat-o în brațe pe Ioana, care încă plângea, și din cinci în cinci minute rememora scena.

Mă ierți, mami, că l-am lovit pe Bogdi?” – “Da, puiule, e ok acum. Stai liniștită! Te iubesc!”

După alte cinci minute…

“Dar când l-am lovit pe Bogdi I s-a rupt capul?” – “Nu, iubita mea, Bogdi e bine, nu cred că va avea cucui”.

După alte cinci minute…

Dacă eram și eu mai rapidă să îl prind, puteam să îl apăr. Dar așa nu sunt de niciun folos”… (Și stai de vorbă cu ea și explică-i că a fost un accident și ne-am pierdut cumpătul pentru că ne-am speriat. Explică-i că și oamenii mari greșesc, că nici ei nu sunt stăpâni pe ceea ce fac sau ceea ce spun. Explică-i și că ea este cea mai importantă și că este o soră minunată. Explică-i – din nou – că scenele astea dramatice, pe care le joacă – sunt mai sigur de repetat pe scenă, nu în proximitatea lui frate-su, care face poc și buf din orice, de parcă are un magnet în cap și e atras de polul pământului).

În momentul acela a început să plângă din nou. “Ce bine că nu sunt orfanizată, mami”…îmi spune printre suspine. Apoi a spus ceva despre familie, ceva ce n-am înțeles, pentru că plângea prea tare, iar nodul din gâtul meu crescuse de două ori cât era initial și devenise plumb.

Cât mai am de lucru cu mine? Oare mă voi termina vreodată de perfecționat și desăvârșit? Când, când voi putea controla impulsivitatea și vocea, privirea furibundă, atunci când lucrurile iau altă întorsătură? Dacă aș fi avut atunci o oglindă, n-aș fi putut ridica ochii în ea. A fost un accident, iar copila mea ar fi îndurat orice ceartă și orice pedeapsă, doar să știe că o iert și că voi dormi tot lângă ea. Am sărit amândoi – ca doi dulăi asupra ei, cu privirile fioroase, cu vocile sugrumate, cu amenințări absurde că va dormi singură. Ioana poate îndura orice, numai gândul că va dormi singură – nu. Dacă aș fi avut atunci un bici, l-aș fi folosit asupra-mi. Mi-am oprit umilința și regretele în gât și atunci am văzut că adormise – în brațele mele, cu lacrimile încă neuscate, cu un sforăit ușor, de la nasul încă înfundat din cauza plânsului. Dormea adânc. Știu când doarme adânc.

Am mângâiat-o de câteva ori, dar nu s-a trezit. Am pupat-o pe frunte și am văzut că doarme profund, cu respirația egală. Apoi am șoptit atunci în ureche “Iartă-mă, Ioana!”, plin de regrete și rusine. Vă dau cuvantul de onoare: gura ei a spus prin somn “Și eu te iert, mami”, apoi s-a întors și a continuat să doarmă la fel de profund.

Dormea adânc. Eu știu când doarme adânc…

Am ieșit din camera cu inima ușoară. Cu o lecție învâțată, predată prin iubire. Cea mai pură iubire. Cu bucuria de a fi fost iertată. Copiii știu să ierte definitiv. Urmează să reînvățăm și noi să ne iertăm.

Ce bine că nu suntem orfanizați! Asta e concluzia supremă! Ce bine că, la finalul zilei, când valurile trec, nu suntem singuri și familia, exact așa cum este ea – devine binecuvântare.

Iertarea. Nu știu dacă există vindecare mai mare. E înălțătoare.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.