Ok. S-o spunem pe șleau: extrasenzorialitatea nu a fost niciodată punctul meu forte și, sincer, nici nu m-am simțit vreodată învăluită în frustrări, din această cauză. Prin urmare, era de așteptat ca nici intra-senzorialitatea să nu mă izbească, dintr-o dată, prin mesaje telepatice. (Da, da! Știu că nu există noțiunea de „intra-senzorialitate”, dar de dragul redării cât mai exacte a ideii, mi-am permis să inventez un termen nou). Așadar, spre deosebire de wonder-mamele care au știut că „au rămas însărcinate încă din momentul concepției” (Serios! De câte ori nu ați auzit lucrul ăsta?) eu…habar n-am avut. Mult timp…. Semnele se manifestau din plin, dar în dulcea naivitate a omului care e convins că „atunci când îți dorești un lucru cu ardoare, e clar că va trebui să aștepți mult până să-l obții”, eram mai liniștită ca niciodată.

Mai apoi, în discuțiile cu alte mame, am auzit atât de des acel „eu am vorbit cu copilul meu încă de când era un embrion de câteva săptămâni, să îi dezvolt atenția și să sudăm legătura dintre noi, până când îl auzeam cum răspunde” (Ei, na!), încât am început să-mi pun întrebări dacă e cazul să încep, și eu, discuțiile serioase cu Bebe: facultate, master, plan de carieră…subiectele sunt inepuizabile…

Ulterior, m-a urmărit teoria iodului. Se pare că dacă, în timpul sarcinii, asiguri un nivel crescut de iod în organism (probabil prin vitamine și suplimente, căci tiroxina, hormonul bogat în iod şi secretat de glanda tiroidă, are în general un nivel destul de scăzut în organism), copilul va fi talentat la matematică. (Măi să fie!) Deja mi-e frică! Mă gândesc cu groază că dacă, în mod natural, organismul meu are totuși un nivel crescut de iod, mă voi întreba al cui e copilul căci, deși Dumnezeu m-a înzestrat cu multe talente, mi-a dăruit și o îngrijorătoare incapacitate de a pricepe matematica.

O altă dilemă pe care o am este cea legată de muzica clasică. Recunosc, îmi place, dar nu într-atât încat să am un playlist în fiecare folder din calculator. Ori, sfaturile de a mă împrieteni cu Mozart la fiecare oră din zi și din noapte îmi sunt un pic peste mâna mea cu degete în formă de V, care se agită nervos la lozinci de “forever love Vama Veche”.

Mai degrabă încerc sesiuni scurte cu “Noi suntem români” și „Treceți batalioane”. Dacă tot facem educație muzicală copilului încă de la primele mișcări fetale, macar  să asigurăm un mesaj de fundal, coerent. Zic….

Eu n-am conversații cu Bebe. Nu prea disecăm în patru cum e cu meandrele concretului și nu ne batem capul cu teoriile evoluționiste. Nici nu prea vorbesc pentru că m-am obișnuit să o fac doar când trebuie și numai dacă este neapărat necesar. Dacă Bebe va semăna cu mine, va vorbi puțin și țintit, va detesta conversațiile la telefon (și nu văd nicio tragedie în asta). În fond, eu nici în viața extrauterină nu m-am pierdut în conversații lungi cu propria mama și, cu toate acestea, nu-mi imaginez viața fără ea. A iubi pe cineva nu înseamna a-i toca nervii cu non-idei și cuvinte goale.

Așadar, Bebe, dacă nu mă auzi vorbind prea des, este pentru că ascult mai mult. Am să te învăț de ce este important acest lucru. Nu adopta și tu clișeul absurd al oamenilor mari cu “nu vorbești, ești suparată pe mine!”.

Când eram mică, îmi amintesc că vorbeam singură, des (și tare!), cu prietenii imaginari. Bine că nu invadaseră piața (și mințile părinților), toate teoriile despre instabilitatea emoțională a copilului, personalitatea multiplă, nevoia de afecțiune manifestată în crearea lumilor imaginare, alienare și așa mai departe, pentru că altfel, până la ora actuală, aș fi avut un număr impresionant de prieteni. Psihologi. Acum… mi-am pierdut obiceiul. Și, de asemenea, prietenii imaginari…

… iar pentru că teoriile sunt mai de actualitate ca oricând, nici nu vreau să-mi asum riscul…